Ana
Barton

Octombrie aproape mut. Dimineaţă. Ileana pusese deja cafeaua la făcut, însă îşi turnase în ceaşca groasă şi albastră ce-i rămăsese de ieri. Se gândi că nimeni nu recunoaşte făţiş că-şi păstrează din cafeaua de ieri şi se simţi cinstită. Bărbatu-său lucra 24 cu 48, iar ea, asistentă medicală, tocmai ieşise din gardă. Nu se întâlniseră. Văzu deschisă uşa băii şi-şi aminti ce mândru fusese Victor că aveau baie într-o casă de la ţară. Avea dreptate el, nu mulţi aveau.Termină de făcut cafeaua şi-o dădu deoparte. [ citeste mai departe ]

Se zice, nu-i aşa?, un umăr de nădejde, de sprijin, de odihnă. Opusul alunecării. Un loc de apropiere şi de ţinere. Umărul cheamă la aşezare.

Dar dac-am avea umeri de peşte, iar lubrifianţii ar fi incluşi în forma noastră de prezentare? Dac-am fi alunecoşi tot timpul şi nici n-am şti cum e să trăim altfel?

Se prea poate să fie o formă onestă de agregare asta, nu de alta, dar am fi ceva mai armonizaţi cu interiorul. Eu, cel puţin, aşa mă simt când nu fac lucrurile clar şi ferm. Când oscilez. [ citeste mai departe ]

Zici că plecările sunt un perpetuu prundiş aderent. Cu paradoxurile lor nărăvaşe, binefaceri ale maturităţii inconştiente. Comod. Cu cât mai grea talpa, cu atât mai uşoară desprinderea. De fapt, doar te-ai obişnuit cu pestegreul, nu-l şi metabolizezi. Aşternuturi frugale de paşi etrusci. [ citeste mai departe ]

Las' că sculatu' de dimineaţă, vezi cum te gândeşti la prostii?, e, în sine, o minune, da' cine să-şi mai dea seama şi de asta? Ar fi şi păgubos, de ca şi cum ţi-ar mai creşte o cocoaşă a recunoştinţei şi-a responsabilităţii, însă una din carne şi grăsime, nu iluzii pe sub piele. De bucurat, te bucuri, chiar dacă nu ştii. Dacă n-ar fi aşa, de unde energie când dai cafeaua-n foc?

Intri-n gânduri ca-n brânză. Poate asta se-ntâmplă pentru că tot din ele te şi culci. Sau ca să scapi de ele. Nopţi şi nopţi. [ citeste mai departe ]

Că n-or fi toate aşa! Sigur că sunt. Nu facem făina călătoare prin păduri, la miezul nopţii, şi nici nu punem mărgăritare în cuibar, dar plăcinte goale nu există.

Când gătesc oarece, învăţ reţeta pe dinafară. Altfel, odată făcută, acolo rămâne. Pân-o veni Alzheimeru' şi m-o elibera. Apoi, le pun pe toate cele trebuincioase în apropiere.

Încă de când le iau de prin unghere şi le aştern sub ochi şi la-ndemână, începe povestea. Parcă niciodată gândurile nu rup digul mai cu foc decât atunci când faci plăcinte. [ citeste mai departe ]

Se prea poate să-ţi vezi cu o coadă de ochi de vârf de deget mare călcâiul pasului care urmează. Dar, cel mai probabil, nu ştii ce vezi pentru că e târg de gânduri, cu poze şi sunete, în capul tău cuminte. Lasă, nu-i bai, târgurile erau frumoase pe când eram eu copil, fie că erau la Brezoaiele, la Cornăţel sau chiar la Titu-Gară, într-o margine. Şi-acum am văzut un şoricel alb, alergând pe-o pâlnie de gramofon, în Cişmigiu. Şi turta dulce parcă-i mai frumoasă acum decât atunci, deşi nu mai are aroma aia de mană arămie, un pic prăfuită. [ citeste mai departe ]

... că mă gândeam să îmi dresez o râmă, că s-au făcut mari, cât balaurii. A fost de ca şi cum aş fi-ncercat să-mi fac loc în timp ori să tai frunză la îngeri. Dar şi să-mi dau leac de frică, precum Vodă Lăpuşneanu. Mereu am vrut să sap. Visam cazmale mici şi sape rotunjite, pe măsură. Ei se temeau c-o să mă tai. Bine că mă lăsau totuşi să mă uit.

Taie Lemne avea trei fete şi-o nevastă, Aurica. Era cizmar, mandatar sub comunişti, şi gornist la morţi, că nu duceai omu' pe ultimul drum fără un repertoriu. [ citeste mai departe ]

Când sunt mici, mici, li se spune crize de tantrum. Te tăvăleşti, dai din picioare, rulezi lacrimi lungi şi urli. Trec, cel mai adesea, cu ciocolată, indiferent ce i-a cauzat. Te faci un pic mai mare, înveţi să spui Nu vreau!. Tonul e mereu ferm-imperial. Oricum, ai două stări: dulce şi strigătoare.

Te duci la şcoală şi-aştepţi, ei, sigur că tu nu ştii asta, s-ajungi adolescent. În timpul ăsta, te împrieteneşti cu anumite obiecte. Alea care nu vor... treaba lor. Nu scapă întregi din mâinile tale. [ citeste mai departe ]

Un atac senzitiv poate să ia şi forma unei observaţii domestice, nu e musai să doară ori să ridice peri. Bunăoară, umbra aburită a linguriţei de cafea pe masă n-a fost chiar degeaba într-o bună zi. A venit ca o urmă de sabie, pe după un nod. Mirosea proaspăt, a tăiş.

Că mă tot învârt-dezvârt în abstracţiuni futile nu-mi mai e vreun secret, însă am privit oglindirea mică, inoxidabilă, ca pe un fel de revelaţie fără pretenţii: echilibrul meu e însăşi îndoiala. E locul unde-mi găsesc liniştea esentă, că de aia aparentă n-aş zice că-mi prea mai pasă. [ citeste mai departe ]

Am întotdeauna o poftă egală de apă minerală şi de vinovăţie. Oamenii normali visează fripturi sau clătite, dar eu tânjesc numai după apă minerală, că vinovăţia o conţin. Pofta nu este însă deloc mai puţină. Diferenţa stă în frenezia manifestă. Cred că stau prost cu fluidele.

Am ajuns aseară târziu acasă. Am găsit un copil şi-un metru de pisică. Neagră. Copilul m-a somat să vin mai repede că-i este dor, pisica m-a luat cu cerşetoria de la uşă. Aveau şi ele dreptate. Umblătura nu e bună. Naşte lipsă unde nu trebuie. [ citeste mai departe ]